Întru această zi, cuvânt despre pilda cea numită a trupului omenesc și a sufletului și despre Învierea morților

 

Un oarecare om de bun neam a sădit vie și a îngrădit-o pe ea cu gard. Și, ducându-se la casa tatălui său, a zis: "Pe cine voi face străjer la moștenirea mea? Ca, de voi lăsa înaintestătători dintre ai mei, apoi, îmi vor pierde osteneala. Însă așa voi face: voi pune lângă poartă un orb și un olog și, de va voi cineva din vrăjmașii mei să-mi fure via mea, orbul va auzi, iar ologul va vedea. Sau daca dintre aceștia doi, ar voi vreunul să o fure, ologul, adică, nu are picioare ca să meargă acolo, iar orbul, de va și merge, apoi in prăpastie va cădea". Și i-a pus pe ei lângă poarta și s-a dus.

Iar după ce au stat ei multa vreme, a zis orbul ologului: "Oare ce este această bună mirosire, ce se învăluiește pe dinafara de poartă?" A răspuns ologul: "Multe bunătăți ale stăpânului nostru sunt înlăuntru, al căror gust este negrăit. Ci, de vreme ce stăpânul este mai înțelept decât noi, pentru aceea te-a pus pe tine orb, iar pe mine olog și nu putem nicidecum să mergem la acele bunătăți și să ne saturam". A răspuns orbul ologului, zicând: "Pentru ce nu mi-ai spus mie de aceasta mai înainte, ca n-am fi rămas numai cu dorința și cu lipsa? Ca măcar ca eu sunt orb, însă picioare am și puternic sunt ca să te port pe tine; ia coșnița și te așează in spatele meu și eu te voi duce pe tine, iar tu să-mi spui mie calea și toate bunătățile stăpânului nostru le vom culege. Iar când va veni stăpânul nostru, vom ascunde de dansul lucrul nostru. Ca de mă va întreba pe mine, eu voi zice: Tu știi ca eu sunt orb. Sau de te va întreba pe tine și tu să zici: Eu sunt olog. Și așa, mult mai înțelepți vom fi decât stăpânul nostru".

Deci, șezând ologul deasupra orbului și mergând, au furat poamele domnului lor. Iar, după o vreme, a venit stăpânul viei aceleia și, văzând-o pe ea furata, a poruncit să aducă pe orb și i-a zis: "Au nu te-am făcut pe tine bun străjer la via mea, apoi, pentru ce ai furat-o pe ea?" A răspuns orbul: "Stăpâne, tu știi ca eu sunt orb, ca chiar de as fi voit, insa nu vad pe unde să merg, ci a furat-o ologul, nu eu". Atunci a poruncit domnul să păzească pe orb, pana ce va veni ologul și, venind, au și inceput singuri a se sfădi ei. Ologul, adică, zicea orbului: "De nu m-ai fi purtat tu pe mine, n-as fi putut merge nicidecum, de vreme ce eu sunt olog". Iar orbul zicea: "De nu mi-ai fi arătat tu calea, cum as fi mers eu acolo?" Atunci domnul, șezând la judecata, a început a-i judeca pe ei. Și le-a zis lor: "Precum ați furat, așa să stea ologul pe orb". Deci, șezând ologul pe orb, a poruncit să-i bata pe ei fără de nici o mila. Sa înțelegeți puterea pildei acesteia: Omul cel de bun neam este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Iar via este pământul și lumea aceasta. Iar gardul, Legea și poruncile. Slugile, care sunt cu dansul, sunt Îngerii. Ologul este trupul omenesc, iar orbul este sufletul. Ca au fost puși lângă poarte, arata ca adică i-a dat omului in stăpânire toate cele pământești. Iar, calcând ei poruncile lui Dumnezeu, pentru aceea cu moarte s-au osândit. Iar când va veni să înnoiască pământul și să învieze morții, precum grăiește Pavel, atunci toți cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și vor învia, și vor ieși cei ce au făcut bine, intru învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii. Ca atunci sufletele, iarăși, vor intra in trupuri și vor lua răsplătire după fapte. Și se vor trimite păcătoșii intru întunericul cel mai dinafara, unde va fi plâns și scrâșnirea dinților, iar drepții întru viața veșnică. Dumnezeului nostru, slava, acum și pururea și in vecii vecilor. Amin.  

 

 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Evagrie, despre faptul de a nu judeca pe aproapele

Vezi vreun păcat mai greu, decât a judeca pe aproapele? Ce, dar, este mai greu decât acela? Ca așa îl urăște Dumnezeu și se întoarce de la unul ca acela, precum urăște cineva pe un vrăjmaș al sau. Deci, oare, nu suntem datori a ne cutremura și a ne teme? Ca știți ce s-a întâmplat starețului aceluia care, auzind de un frate de căzuse în desfrânare, zisese: "O, rău a făcut!". Oare, nu știți cat de înfricoșător grăiește de dansul în Pateric? Ca a adus Îngerul sufletul fratelui ce greșise și i-a zis lui: "Vezi, cel pe care l-ai osândit, a adormit. Deci, unde poruncești ca să-l pun? Intru împărăție sau la osândă?" Și, iarăși, a zis îngerul către starețul acela: "De vreme ce tu ești judecător drepților și păcătoșilor, spune, ce poruncești pentru acest smerit suflet? Oare, îl vei milui pe el sau chinurilor îl vei da?" Și așa, acel stareț se minuna și se înspăimânta de o hotărâre îngereasca, precum aceea. Și și-a petrecut cu supinuri și cu lacrimi cealaltă vreme a vieții sale și se ruga lui Dumnezeu cu mulțime de osteneli, ca să-l miluiască pentru păcatul acela. Și a căzut el cu fata să la picioarele Sfântului Înger și a luat iertăciune. Și, iarăși, i-a zis lui Îngerul: "Iată, ți-a arătat ție Dumnezeu ce este mai greu, adică, aceasta de a judeca pe fratele tău și niciodată, iarăși, să nu faci lucrul acesta. Iată, de acum iertat ești."

Și dintr-aceasta vreme, niciodată nu a încetat sufletul bătrânului dintr-un plâns ca acela, pana ce a murit. Apoi, ce vom lua noi, osândind pe aproapele? Ce, ni se cade noua, fiecăruia, fraților, a lua aminte de la noi înșine pentru ale noastre păcate. Ca, lui Dumnezeu unuia este cu putința a îndrepta sau a osândi, Celui ce știe așezarea fiecăruia și puterea, precum Acela singur știe. Ca în alt fel judeca pe episcop, într-alt fel pe domn și pe boier, în alt fel judeca pe egumen și în alt fel pe ucenic, în alt fel pe bătrân și în alt fel pe tânăr, în alt fel pe bolnav și în alt fel pe cel sănătos. Și cine va putea să știe acele judecăți ale Lui, fără numai El singur, Cel ce a făcut toate și știe toate?

 

Întru această zi, cuvânt de învățătură al lui Grigorie monahul: să nu ne lenevim la a noastră mântuire

 

Nu este de cuviința, fraților, să ne lenevim la a noastră mântuire, nici să trecem cu vederea vremea cea data noua spre pocăința, pe care, iarăși, a o mai dobândi, nu vom putea. Ca foarte de primejdie lucru este, celor ce nu se pocăiesc acum și aici. Sa ne pocăim, drept aceea, de păcatele noastre, pana ce nu ne ajunge pe noi moartea. Ca de acolo nu ne vom putea întoarce, de vreme ce nu este întoarcere de acolo, ci vom merge în pământul cel întunecat al întunericului celui veșnic, unde nu este lumina, nici viața pentru păcătoși. Drept aceea, acum să ne pocăim, o, fraților, ca pe Dumnezeu milostiv să-L facem către noi înșine și, să-I plăcem Lui prin fapte bune, prin post și rugăciune, prin milostenie și prin smerenie, prin curăție și prin iubirea de frați și prin pocăința, neîndeletnicindu-ne cu deșertăciunile veacului acestuia. Sa ne lepădam de răutățile lumești, să nu ne îmbrăcam, iarăși, cu patimile trupești, cu nesațiul și cu beția și cu pofta desfrânării, stricându-ne sufletul și trupul. Ca putina este vremea noastră aici. Pentru aceasta, să ne grijim de sufletele noastre și să căutam mântuirea noastră, să ne ostenim spre Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Și nu, adică, astăzi să ne pocăim și să ne smerim, iar Maine să facem mai rele fapte. Ca cel ce se pocăiește de păcatele sale și, apoi, iarăși le face, ce sporește în pocăința să, întorcându-se de la dreptate la păcat? Sau cum va fi auzita rugăciunea lui înaintea lui Dumnezeu? Ca Dumnezeu gătește asupra lui mania Sa. Pentru ca, precum multa este mila Lui, așa sunt multe și certările Lui și pe fiecare, după faptele lui, îl judeca și fiecare, după faptele sale, afla. Fericit este omul cel ce poate face păcatul și nu-l face. Și amar de inima care cugeta în doua parți și de păcatul care umbla în doua cai. Ca Domnul pe cei cu un gând îi sălășluiește în casa Sa.

 

Întru această zi, Cuvânt despre un tânăr, mântuit de Sfântul Evanghelist Ioan

Marele Mucenic al lui Hristos, Ioan Evanghelistul, venind în cetatea Asiei (Efes), a aflat pe un tânăr de bun neam, mare la trup și frumos la chip și voia sufletul lui să fie credincios. Deci, învățându-l din destul pe el poruncile lui Dumnezeu, mai pe urma l-a dus pe el la episcopul cetății aceleia și i-a zis lui: "Episcope, pe acest tânăr ți-l dau ție, martor fiindu-ne Sfântul Duh, ca să-l păzești pe el de tot lucrul rău." Și, acestea zicând, Ioan Apostolul s-a dus în alte părți, ca să-i învețe pe oameni a crede în Hristos. Iar episcopul luându-l pe acel tânăr, îl învață și-l povățuia cu tot dinadinsul. Și, nu după multe zile, l-a botezat. Deci, socotind ca l-a întărit pentru totdeauna cu botezul pe tânăr, episcopul după aceea nu-l mai povățuia pe el, ca la începutul învățăturii. Dar, nu după multa vreme, tânărul a slăbit în credința și s-a lipit de niște tineri, oameni fără de minte și a început împreuna cu dânșii a umbla la ospețe scumpe, la vin mult și la desfrânări de toata noaptea, iar, după aceea, la tâlhărit, încât mai pe urma l-au luat acei rai prieteni pana și în munte. Și, pentru ca era mare la trup, tâlharii și l-au pus vătaf și cu totul nemilostiv l-au făcut pe el și fără de Dumnezeu, amarnic și cumplit. Și, trecând un an, a venit Ioan la Efes și înaintea tuturor a zis episcopului: "O, episcope, să-mi aduci mie datoria, care ți-am încredințat-o". Iar episcopul s-a mirat de acel cuvânt, ca și când Ioan îl întreba pe el, despre lucruri scumpe sau despre aur. Și daca Ioan l-a văzut ca nu se pricepe, i-a zis: "Sa-mi aduci mie pe tânărul pe care ți l-am încredințat". Iar episcopul, auzind, a suspinat foarte și a zis către Ioan: "A murit tânărul". Iar Ioan i-a zis: "Cum și în ce chip? Cu moarte sufleteasca sau trupeasca?" Și a zis episcopul: "Adevărat este, cu moarte sufleteasca. Ca foarte vrăjmaș s-a făcut și, mai ales, tâlhar cumplit". Și a zis Ioan episcopului: "Au nu te pusesem păzitor sufletului tânărului acestuia și bun pastor la oaia lui Hristos? Deci acum să-mi aduci mie un cal, ca să încalec pe el, și voi merge la locul unde este tâlharul".

Și, încălecând Ioan pe cal, a alergat degrabă, căutând oaia cea pierduta a lui Hristos. Și, ajungând la munte, unde făcea tâlharii, îl prinseră străjile tâlhărești. Și se ruga Ioan, zicând: "Sa mă duceți pe mine la căpetenia voastră". Și, luându-l pe el, l-au dus. Iar el sta întrarmat. Și cum l-a văzut pe Ioan la sine venind, rușinându-se, a fugit. Iar Ioan, uitându-și bătrânețile, alerga tare după tânăr, zicând: "Pentru ce fugi de mine, o, fiule, al bătrânului tău? Și pentru ce-mi faci mie osteneala, fiule? Stai, miluiește-mă pe mine străinul, neputinciosul bătrân. Stai, nu te teme, ai nădejde de mântuire. Pentru tine voi răspunde eu înaintea lui Dumnezeu, pentru tine eu îmi voi pune sufletul meu, precum Domnul Iisus Hristos pentru noi. Nu te teme, fiul meu, nu te înspăimânta. Hristos m-a trimis pe mine, ca să-ți dau ție slobozire păcatelor. Eu voi patimi pentru tine: asupra mea să fie sângele pe care tu l-ai vărsat, pe grumajii mei să fie sarcina păcatelor tale, fiul meu". Și aceasta, auzindu-le, a stat tânărul și-și arunca armele, tremurând foarte și plângând. Și s-a apropiat de Ioan, sărutându-l pe el cu lacrimi, iar dreapta lui și-o ascundea, pentru ca era încă pătată de sânge. Deci, luându-l pe el de la tâlhărit, s-au întors în Efes și l-a dus pe el la Biserica, dându-ne noua tuturor chip de pocăința adevărata, ca nimeni din noi, cazând în multe păcate, să nu deznădăjduim de a noastră mântuire, ci, la pocăința venind, să câștigăm mila lui Dumnezeu. Ca El voiește să ne mântuiască pe noi și la cunoștința adevărului să ne duca.

 

Întru aceastã zi, Cuvânt despre Sfântul Ioan Teologul, care învăța pe un copil să facă icoane

Este o cetățuie mica, aproape de Constantinopol, și în aceea era un oarecare copil sărac, cu numele Gusar. Deci, avea el un obicei, ca se tocmea să păzească gâștele. însa la porțile cetății aceleia era chipul Sfântului Ioan Teologul, făcut cu vopsele. Și el, când trecea cu gâștele pe dinaintea porții, scria totdeauna cu degetul pe nisip, căutând la chipul Teologului și zicând: "Doamne, da-mi mie ca să învăț să zugrăvesc doar chipul acesta, ca mult îmi dorește sufletul meu." Și, uneori, nu-i potrivea mâinile, ori capul, sau ochii, ori celelalte semne nu le izbutea. Și, iarăși ștergând, scria. Și aceasta a făcut-o el în trei ani.

Deci, odată, scriind el, a venit la dansul chiar adevăratul Sfântul Ioan Teologul cu chipul cărunt, cum era și zugrăvit pe porțile cetății, și i-a zis lui: "Ce este acesta, ce faci Gusar, scriind pe nisip?" Iar Gusar a zis: "Mă uit la poarta cetății și vad chipul lui Ioan Teologul, ca aceasta învăț de trei ani, scriindu-l pe nisip". Și, iarăși, i-a zis Sfântul Ioan: "Au, doară, voiești să zugrăvești chipul icoanei?" Zis-a lui Gusar: "Așa, stăpâne, foarte mult doresc aceasta".

A luat atunci Ioan condei și cerneala și a scris o scrisoare așa: "Eu, Ioan Teologul, cel ce m-am rezemat de cinstitul piept al Domnului și am băut paharul cel de taina al Lui, am trimis la tine, Hinare, pe acest copilaș, Gusar, să-l înveți pe el să zugrăvească icoane, mai bine decât tine". Și, pecetluind-o cu pecetea, a dat-o lui Gusar, zicându-i: "Mergi la Constantinopol, ca este acolo un zugrav împărătesc, anume Hinar, care zugrăvește în palatele împărăției cele aurite și merge totdeauna la Utrenie, în Sfânta Sofia. Și, după ce va sosi el, să-i dai lui scrisoarea aceasta și spune-i: Mi-a dat-o mie Ioan Blagoslovul; și să mergi după el". Și acestea zicând el, s-a făcut nevăzut.

Deci, a alergat Gusar degrabă în cetate și, făcându-se dimineața, a văzut pe acel zugrav împărătesc, mergând de la Sfânta Sofia și i-a dat lui scrisoarea și a mers după dansul. Iar zugravul, citind scrisoarea, s-a minunat cum era scrisa. Deci, Gusar i-a spus lui toate cele ce i s-au întâmplat, pe când pășea gâștele. Însă zavistia a cuprins inima zugravului, încât gândea de ar fi putut să nu-l învețe pe el.

Iar intru acea vreme, un om împărătesc făcuse o biserica de piatra și a dat zugravului să-i zugrăvească o icoana din cele patru icoane mari, în numele Sfântului Ioan Teologul. Și, ducându-se după unelte, i-a poruncit lui Gusar să-i facă vopsele. Însă, după purtarea de grija a lui Dumnezeu, acela a zăbovit acolo la masa. Iar, pe când ucenicul freca vopsele albe, a venit la dansul Ioan Teologul și i-a zis: "Ce faci, Gusar?" Iar Gusar a zis: "Frec vopsele, ca să zugrăvească meșterul meu icoana lui Ioan Teologul". Iar Ioan i-a grăit lui: "Scoală și scrie". Iar Gusar, tremurând, a zis: "Eu, Stăpâne, nici condei n-am luat, nici n-am învățat". Iar Ioan i-a zis: "Caută la mine și scrie". Și luând condeiul și apucându-l pe el la mana, scria chipul pe scândură. Și, după ce l-a zugrăvit, a ieșit de la dansul și s-a luminat palatul de icoana, ca de soare. Iar Gusar a început a plânge, gândind: "Ce-mi va fi mie de la meșter?" Deci, venind zugravul, a început a se minuna de ceea ce s-a săvârșit; ca îndată Gusar s-a făcut mai bun decât meșterul.

După aceea, s-a spus împăratului: "Este, la zugravul tău, un ucenic ce a venit să învețe, de trei zile, iar ieri a zugrăvit icoana lui Ioan Teologul, cat și palaturile s-au luminat de dansa, ca de soare și mintea omeneasca nu pricepe". Și, luând icoana, au dus-o la împărat. Și pe împărat l-a cuprins frica de strălucirea icoanei. Și s-a făcut defăimare împărătescului zugrav de către oamenii împărătești, unii, adică, ziceau ca ucenicul este mai bun decât meșterul. Iar alții ziceau ca meșterul este mai bun. Deci, a zis împăratul: "Eu voi judeca drept, care este mai bun". Și a zis zugravilor: "Sa zugrăviți doi vulturi în palatele mele și pe fiecare din vulturi să-l puneți pe perete. Iar eu, luând corbul, îl voi slobozi și pe al carul vultur va începe corbul a-l apuca, acela va fi cel mai bun". Și toți au zis: "Drept ai grăit, împărate". Deci, mergând degrabă, au zugrăvit doi vulturi, fiecare pe al sau și toți se minunau, căutând la amândoi. Și priveau la zugrăveala meșterului și ziceau: "Nu este ca acesta în lume". Iar, după ce veneau la al ucenicului, ca în uimire cădeau, ca-i vedeau zugrăveala lui foarte vrednica de cinste. Iar împăratul, luând corbul, l-a slobozit, iar corbul a început a apuca pasarea după peretele ucenicului.

Și, de atunci, a luat împăratul pe Gusar, la sine, să zugrăvească palatele; și a fost pictura lui mai buna decât a lui Hilar dascălul. Iar icoana aceea, a Sfântului Ioan Teologul, a dus-o în Biserica unde o zugrăvise. Și au sfințit biserica cu hramul Sfântului Ioan Teologul și au prăznuit cu bucurie, intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cade slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

Întru această zi, cuvânt despre iertarea prin pocăință a unui preot, ce a căzut în desfrânare

A fost în Constantinopol un preot și, din lucrarea diavolului, a căzut în desfrânare. Iar după câteva zile, s-a gândit la greșeala să și se tânguia întru sine, zicând: "Vai mie, spurcatul cu sufletul și cu trupul, ce voi face ca să-mi câștig iertare de păcatul meu". Și, sculându-se s-a dus la muntele Olimpului, gândind, adică, să se pocăiască acolo, la vreun oarecare duhovnicesc părinte. Deci, a aflat acolo un stareț și și-a mărturisit la dansul toate păcatele, după care i-a spus și păcatul cel de desfrânare. Și i-a zis starețul: "După cumplitul păcat acela, nu cumva ai îndrăznit de a mai sluji?" Și  a zis: "Așa, părinte sfinte, am slujit" Și i-a zis starețul: "Înștiințat să fii fiule, ca de va cădea preotul într-un păcat ca acesta, nu-i este lui vindecare; ci, mai mult, să nu mai slujească, măcar de s-ar apropia de iubitorul de oameni Dumnezeu cu mare pocăința. Ca nu-i este lui iertare să se apropie, iarăși, de preoție". Iar el a zis: "Au pentru mine nu este pocăința, părinte?" Iar starețul, smerindu-se, a zis: "Iartă-mă fiule, pentru Domnul, ca cine sunt eu de am îndrăznit a judeca unele ca acestea? De-as putea măcar să mă pocăiesc de ale mele păcate". Iar acela, auzind acestea, s-a închinat starețului și s-a dus amarat.

Deci, pe când mergea, l-a întâmpinat pe el ava Petru și, văzându-l el foarte mâhnit, i-a zis: "Ce-ți este ție, fiule?" Iar el a zis: "Cinstite părinte, am venit la un stareț și i-am mărturisit lui toate păcatele mele și acela intru deznădăjduire m-a băgat pe mine". Și ava Petru i-a grăit: "Socotesc, fiule, ca nu este păcat să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu, dar mergi în chilia mea și-mi arata mie lucrurile tale și, cum va voi Domnul, va așeza rânduiala." Deci, intrând cu dansul în chilie, îndată a mărturisit fapta cea de desfrânare. Iar Petru a zis: "Adevărat ți-a grăit ție sfântul stareț, ca preotului ii este greu acest păcat și nu are iertăciune. Dar, de vreme ce s-a petrecut ție acest lucru, apoi, de acum nu-ți este ție cu putință a sluji, fără numai să te tunzi în rânduiala monahiceasca și să te pocăiești cu adevărat și eu nădăjduiesc la darul Domnului Iisus Hristos, ca va face mila cu tine, precum cu toți cei ce s-au pocăit". Iar el, auzind aceasta, a căzut la picioarele lui, zicând: "Daca Dumnezeu m-a adus pe mine la sfintele tale mâini, nu mă voi desparți de tine". Iar starețul, văzând lacrimile lui, a zis: "De-ți este cu plăcere, nu te voi goni pe tine, ca a zis Domnul: Pe cela ce vine la Mine, nu-l voi lepăda afara". Și, după puține zile, l-a tuns pe el în sfântul chip monahicesc. Și era cu dansul în post și în pocăința și cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu.

Deci, avea starețul sub chilie o pivnița și, după un an, a început a ruga pe stareț să-i poruncească lui să viețuiască în pivnița aceea, iar starețul după cererea lui, i-a dat lui pivnița. Și, intrând acolo, și-a făcut un lanț de fier de la grumajii lui o zgarda și a prins lanțul de grumazi, iar celalalt capăt de lanț, l-a înfipt în perete. Și, daca au trecut trei zile și nu a intrat la starețul sau, s-a pogorât starețul singur la dansul și, văzându-l legat cu lanțul, i-a zis: "Ce este aceasta, ce ai făcut, fiule? Cum vei ieși la aer așa legat cu lanțul? Sau cum îți vei face nevoile trupului tău?" Iar el a răspuns: "Părinte sfinte, eu mai înainte mă îmbătam de mirosul tămâiei, de frumusețea mirului și moscului, iar acum mă voi satura de mirosul cel rău care iese din mine. Însa, Dumnezeu să te povățuiască pe sfinția ta, că, după doua sau trei zile, să-mi aduci mie putina pâine și apa, pentru nevoile trupești". Și starețul, primindu-i rugămintea lui, ii aducea lui pâine și apa, doua zile, iar el, udând-o cu lacrimi, o manca. Și a suferit el așa trei ani. Iar după aceea, i s-a vestit starețului, prin îngeri, ca Dumnezeu i-a primit pocăința lui, vestindu-i și ca de acum va să se mute. "Mergi", i-a zis, "și-l dezleagă pe el". Deci, mergând starețul și apropiindu-se, ca să-l dezlege, i-a zis: "Iată, ți-a venit ție sfârșitul". Iar el se ruga să nu-l dezlege, ci așa să moara. Iar starețul i-a zis: "Nu, fiule, acum nu se cade să fie așa, pentru ca ești preot.". Și i-a poruncit lui să facă rugăciune. Și, încă fiindu-i rugăciunea de iertare în gura lui, și-a dat sufletul, curățindu-se de păcate.

Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru, Serghie egumenul, noul făcător de minuni (+1392), povestire din minunile lui

Stand oarecând fericitul Părinte Serghie noaptea, la obișnuita să pravila, înaintea Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, căutând icoana, zicea: "Preacurata Maica Hristosului meu, apărătoarea și tare-ajutătoarea neamului omenesc, fii noua, nevrednicilor, mijlocitoare, pururea rugându-te Fiului tău și Dumnezeului nostru, să caute spre locul acesta sfânt, care este întemeiat spre lauda și cinstea sfânt numelui Sau, în veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe una ce ai câștigat îndrăzneala multa către Dansul, te punem înainte rugătoare noi robii tai, ca tu ești tuturor nădejde de mântuire și adăpostire". Așa se ruga și canonul cel de mulțumire, adică Acatistul Preacuratei cântându-l, a șezut puțin să se odihnească. Iar ucenicul sau, cu numele Miheia, i-a zis: "Trezește-te și priveghează, de vreme ce o cercetare minunata și de spaima va să fie noua în ceasul acesta". Aceasta grăind el, îndată s-a făcut un glas, zicând: "Iată, Preacurata vine". Iar Sfântul, auzind, degrabă s-a sculat, vrând să iasă din chilie. Și, iată, o lumina mare, mai mult decât soarele strălucind, a luminat pe Sfânt și îndată a văzut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru și Ioan, care intru o negrăita lumina străluceau. Și cum a văzut-o, Sfântul a căzut cu fata la pământ, neputând indura raza aceea nesuferita. Iar Preacurata cu mâinile sale s-a atins de sfânt, zicându-i: "Nu te înspăimânta, alesul meu, ca, iată, am venit să te cercetez. Ca s-a auzit rugăciunea ta pentru ucenicii tai, pentru care te rogi, și pentru lăcașul tău să nu te îngrijorezi, ca, de acum, cu toate vei fi îndestulat, nu numai pana ce ești în viața aceasta, ci și după plecarea ta către Domnul. Ca, nedepărtata voi fi de lăcașul tău cele trebuincioase dându-i, nelipsit, păzindu-l și acoperindu-l". Și acestea zicând, nevăzuta s-a făcut. Iar Sfântul, ca intr-o uimire a mintii , era cuprins de frica și de cutremur mare. Iar, după puțin venindu-și intru sine, a aflat pe ucenicul sau, zăcând de frica ca un mort, și l-a ridicat, iar el a început a se arunca, și l-a ridicat, iar el a început a se arunca la picioarele starețului, zicând: "Spune-mi părinte, pentru Domnul, ce era aceasta minunata vedenie, de vreme ce duhul meu puțin de nu s-a despărțit de trupeasca mea legătura, pentru acea strălucitoare vedenie". Iar Sfântul se bucura cu sufletul și strălucea fata lui de acea negrăită bucurie și nu putea alta grai, fără numai aceasta zicea: "Așteaptă, fiule, ca duhul meu tremura intru mine de minunata vedenie." Și sta, tăcând și Mirandu-se. Apoi, după puțin ceas, a zis ucenicului sau: "Fiule, cheamă la mine pe Isac? și pe Simon". Și, venind ei, le-a spus lor toate pe rând: cum a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu, cu apostolii și ce i-a spus lui. Deci, acestea auzindu-le, ei se umpleau de bucurie și toți au cântat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar Sfântul toata noaptea aceea a petrecut-o fără somn, cugetând la milostiva cercetare a Stăpânei Preacurate.

        Despre viața cuviosului acestuia, Părintele nostru Serghie și despre multele lui minuni se afla carte osebit tipărită, intru care, intre alte minuni, se afla și aceasta. După soborul cel ucigător de oameni din Florenta, cei de la Roma au pedepsit cu felurite chinuri mulțime de binecredincioși, arhierei și preoți, care n-au voit să primească rătăcirea latinilor. Deci, un preot, al cărui nume era Simeon, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul, multe necazuri și temnița a răbdat de la mitropolitul, care s-a lepădat de dreapta credința. Apoi, scăpând din legături, s-a sfătuit cu Toma și a fugit din cetatea latineasca, în tara să. Și, fiind în mâhnire mare și în nedumerire pe cale, pentru nelesnicioasa trecere, și, culcându-se puțin să se odihnească, a adormit. Și a văzut un cinstit stareț, stand lângă el, care l-a luat de mana dreapta, zicându-i: "Oare fosta-i blagoslovit de Marcu, episcopul Efesului, cel ce a urmat pașilor apostolești?" Și el a răspuns: "Am văzut, Doamne, pe minunatul și tarele bărbat și am fost blagoslovit de dansul". Apoi, starețul a zis: "Blagoslovit de Dumnezeu este omul acela, ca din acel desert sobor nimeni nu l-a întrecut pe el. Ca nu l-a dovedit nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile. Deci, tu ai auzit învățătura și descoperirea cea de la fericitul Marcu; să o propovăduiești oriunde vei merge, la toți drept-credincioși, care au așezămintele Sfinților Apostoli și poruncile Sfinților Părinți de la șapte Sinoade și cel ce are înțelegerea cea adevărata să nu se amăgească. Iar pentru trecerea drumului, să nu va întristați, ca eu nedepărtat sunt de voi și va voi trece fără de grija". Acestea și mai multe, daca i-a zis acel cinstiți stareț, l-a întrebat preotul: "Doamne, spune-mi cine ești tu? Ca mi se pare ca de Dumnezeu ești trimis să ne scoți pe noi, deznădăjduiții, din pământul acesta străin". Răspuns-a cel ce se arătase: "Eu sunt Serghie, pe care, oarecând, m-ai chemat, rugându-te în rugăciunea ta, și ai făgăduit să vii în mănăstirea mea".

După vedenia aceasta, deșteptându-se, preotul s-a bucurat și a spus împreună-călătorului sau, lui Toma, ceea ce a văzut și a auzit și au mers, veselindu-se în calea lor; și, degrabă, prin dumnezeiescul acoperământ și cu rugăciunile apărătorului lor, Cuviosul Serghie, au ajuns sănătoși și fără de bântuiala. Și mărturisind ajutorul și arătarea Sfântului și cele auzite de la dansul, propovăduindu-le, au spus și toate cele ce s-au făcut la soborul de la Florenta.

Însă aceasta s-a pomenit aici, nu cu necuviința pentru vremea de acum, ci ca să se arate netemeinicia soborului de la Florenta și ca, după Apostoli, credința noastră nu sta în biruitoarele cuvinte ale înțelepciunii omenești, ci intru arătarea Duhului și a puterii, nu intru înțelepciunea omeneasca, ci în puterea lui Dumnezeu este.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre rugăciune și faptă

 A fost întrebat un bătrân: "Se folosesc, oare, cei ce cer rugăciunile părinților, iar ei se lenevesc?" Și a răspuns: "Multe poate rugăciunea dreptului, precum este scris, însă, cu deosebire, rugăciunea care se face, care, adică, se ajutorează de cel ce cere rugăciunea, păzindu-se el, cu toată osârdia și cu durere de inima, de gânduri și de fapte rele. Ca de va petrece cu nebăgare de seama, nici un folos nu va avea, măcar și Sfinții de s-ar ruga pentru el. Ca unul zidind, iar altul surpând, ce folos va fi, fără numai osteneala". A mai spus încă și acest fel de povestire, zicând:  Era un sfânt părinte al unei chinovii, împodobit cu toată fapta buna, iar, mai vârtos, cu smerita cugetare, cu blândețe, cu milostivirea către săraci și cu dragoste. Acesta se ruga mult lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, mă știu pe mine ca sunt păcătos, dar nădăjduiesc la îndurările Tale, Stăpâne, să nu mă despărți de sinodia (soborul) mea, ci, împreună cu mine, și pe aceștia îi învrednicește Împărăției Tale, pentru nespusa Ta bunătate". Deci, aceasta rugăciune făcând-o neîncetat, iubitorul de oameni Dumnezeu i-a dat încredințare. Avea să se facă pomenire de sfinți la o alta mănăstire, care nu era departe de dânșii, și îl chemau părinții mănăstirii aceleia pe el, împreuna cu ucenicii lui, iar el se lepădă. Dar a auzit in vis, zicându-i lui: "Mergi, însă trimite înainte pe ucenicii tai și, după dânșii să mergi și tu". Deci, ducându-se ucenicii lui, au întâlnit un înger in chip de sărac bolnav, care zăcea in mijlocul drumului, și, venind ucenicii la locul acela și văzându-l pe el văitându-se, l-au întrebat pricina. Iar el a zis: "Sunt bolnav și eram calare pe un dobitoc care, târându-mă, a fugit și, iată, nu am pe nimeni care să-mi ajute". Iar ei au zis lui: "Ce putem să-ți facem, ava? Noi suntem pe jos". Și, lăsându-l, s-au dus. A venit, apoi, după puțin timp părintele lor și îl afla pe el zăcând pe jos și suspinând. Și, aflând pricina, i-a zis lui: "N-au venit, oare, pe aici, ceva mai înainte de mine niște călugări? Nu te-au văzut ei aicea?" Iar el a zis: "Da, au venit, și înștiințându-se de boala mea, au trecut, zicând: Noi pe jos mergem, ce putem să-ți facem tie?" Grăit-a lui egumenul: "Vino, dar, să te iau eu in spate și Dumnezeu va ajuta și vom merge". Iar el zise: "Cum poți atâta depărtare să mă duci pe spate? Ci mergi și te roagă pentru mine". Și egumenul a zis: "Nu te voi lăsa, ci, iată, piatra aceea și te voi așeza pe ea și mă voi pleca și te voi lua pe spate". Și au făcut așa. Și întâi îl simțea pe el, ca este greu cat un om, apoi se făcu mai ușor și din ce in ce mai ușor, încât se mira cel ce îl purta pe spate. Și deodată s-a făcut nevăzut.

Și a venit glas către el: "Fiindcă pururea te rogi pentru ucenicii tai, să se învrednicească împreună cu tine de Împărații Cerului, iată, vezi, altele sunt masurile tale și altele ale lor. Deci, înduplecă-i pe ei să vie intru lucrarea ta și vei dobândi cererea, ca Eu sunt drept judecător, răsplătind fiecăruia după faptele lui.

Căutare

Apostolia

Instagram

    5 X 1000

     

    Reportaje EORI

    Catedrala Neamului

    construimcatedrala.ro

    Tinerii ortodocși

    Nepsis

    Vă Recomandăm

     

    Numărul total de vizitatori

    11379407