Gânduri la Duminica a II-a din Post, a Sfântului Grigorie Palama

 

Iată-ne deja ajunși, cu mila lui Dumnezeu, în a doua duminică a Postului Mare, cea numită a Sfântului Grigorie Palama.

Luând aminte la textele din Triod (cartea după care se citesc textele liturgice din vremea postului, numită Triod pentru faptul că are trei ode pe tema postului la slujba utreniei) din această duminică și din zilele următoare, constatăm că, de fapt, primele cântări se referă la întoarcerea noastră spre Dumnezeu din starea de păcătoșenie a vameșului și din aceea de fii risipitori ai harului și ai darurilor Botezului. Aceasta arată de fapt tema pe care a avut-o la început această duminică și săptămâna care o precede care, după prăznuirea din Duminica Ortodoxiei, revine la pocăința față de starea de rătăcire și de lepădare a condiției date de Dumnezeu, dintru început, omului.

Pe fondul acestei pedagogii a Bisericii de a nu slăbi râvna și osteneala postului, în anul 1368 (deși apare în textele Triodului doar din anul 1519) s-a introdus pomenirea Sfântului Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului (+14 noiembrie, 1359), ca un ecou al prăznuirii biruinței Ortodoxiei din prima duminică a Postului, datorită faptului că acest sfânt ierarh s-a făcut apărător al dreptei-învățături a Bisericii cu privire la energiile necreate prin care Dumnezeu ne face părtași la ființa Sa cea de neatins și de nedescris. Acesta a arătat, la sinoadele din 1341 și 1351 de la Constantinopol (în disputa sa cu monahul Varlaam din Calabria), că ființa divină, deși este de neatins și de necuprins,  se împărtășește omului prin lucrările sau energiile dumnezeiești care izvorăsc din Însuși Dumnezeu și care, ca și Cel din Care izvorăsc, sunt necreate (spre deosebire de ce spunea Varlaam, care afirma că aceste energii din care ne împărtășim sunt create). Această învățătură nu face decât să dezvolte faptul că unirea celor două firi (cea dumnezeiască și cea omenească) în Domnul Hristos, în mod neîmpărțit, nedespărțit, neamestecat și neschimbat (cf. Sin. IV Ecum. Calcedon), are ca și consecință pătrunderea firii omenești de către harul dumnezeiesc – necreat, ca și firea dumnezeiască din care izvorăște - și îndumnezeirea acesteia, fără a o afecta în identitatea și integritatea ei în vreun fel. Aceasta are la rându-i, ca și consecință, faptul că tot omul care se unește cu Hristos prin Botez și trăiește după poruncile Lui, se eliberează de patimi și se pătrunde de harul dumnezeiesc, devenind astfel dumnezeudupă har – așa cum Dumnezeu are acest atribut, după fire.

Dacă acest limbaj poate să pară ”șocant” pentru cititorul neavizat, iată ce ne spune psalmul (81, 6) și repetă Însuși Domnul în Evanghelie, zicând: Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt (cf. In, 10, 34-35). Și aceasta o întărește statutul de fii ai lui Dumnezeu pe care îl primim prin Botez, precum și faptul că ne adresăm lui Dumnezeu cu apelativul de Tată. Ceea ceface ca noi să ne luăm în considerare identitatea de fii ai Celui Preaînalt – adică de dumnezei după har, în devenire – ca unii care suntem chemați să ne asemănăm Celui pe care îl chemăm Tată, așa cum ne-a predat și ne-a învățat Cel Unul-născut Fiul Său după fire și Care S-a întrupat – Domnul Hristos.Ce trebuie să mai înțelegem este faptul că Dumnezeu nu ne pretinde o sfințenie pe care să o ”producem” de la noi înșine, prin propriile sforțări, ci ne cheamă la sfințenie (cf. Lev. 11, 44) și la îndumnezeire prin împărtășirea din sfințenia și dumnezeirea Lui. Ne cheamă să fim desăvârșiți (cf. Mt. 5, 48) prin împărtășire din desăvârșirea Lui. Ne propune smerenia și blândețea Lui (cf. Mt. 11, 29) pentru ca, prin împărtășirea din ele, să devenim și noi blânzi și smeriți cu inima, ca și El.

Exemplul cel mai potrivit al împlinirii chemării la asemănarea cu Dumnezeu este cel al Maicii Domnului – cea plină de har – care, cu mare discreție, dar și cu neclătinată încredere în cele spuse ei de Dumnezeu, a fost de nedespărțit de Fiul ei Cel iubit chiar și atunci când acesta a gustat crucea și moartea, învrednicindu-se, așa cum cântăm la Paști (Îngerul a strigat celei pline har, bucură-te și iarăși zic bucură-te), de a primi și bunavestire a Învierii Lui, înaintea tuturor, de la același înger care i-a anunțat zămislirea cea fără sămânță bărbătească a Fiului lui Dumnezeu. Dar nu numai Maica Domnului a primit plinătatea harului, ci din plinătatea Domnului noi toți am luat, și har peste har (In. 1, 16), ca să ne umplem de plinătatea Lui (cf. Efes. 3, 19), căci în El a binevoit Dumnezeu să sălășluiască toată plinătatea (cf. Col. 1, 19) siîn El locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii (Col. 2, 9). Aceasta face posibil ca cei care au devenit mădulare ale trupului Domnului, prin Botez, să se poată împărtăși din această plinătate, pentru că Dumnezeu L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți. (cf. Col. 1, 22-23). Astfel, Maica Domnului, cea din care Domnul Hristos – Fiul și Cuvântul Tatălui – a luat trup, primindu-L în pântecele ei, s-a făcut nu doar plină de har (cf. Lc. 1, 28), ci a și rămas statornică în acea plinătate, până la sfârșitul vieții ei pământești, intrând întru slava Fiului ei Care nu i-a lăsat trupul să guste stricăciunea, mutând-o de la moarte la viață pe ea care eraMaica Vieții (cf. Troparului Adormirii), și care s-a învrednicit de numirea de Născătoare de Dumnezeu (gr. Theotokos; lat. Deipara). Din aceasta decurge în mod firesc adresarea Bisericii către Maica Domnului cu rugăciunea: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pre noi! (gr. soson imas), ca uneia care, după har, este mântuirea neamului creștinesc și care este pururea rugătoare și mijlocitoare pentru mântuirea tuturor, devenind asemenea Fiului și Dumnezeului ei și al nostru, voind și ea ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (1. Tim. 2, 4).

O altă consecință a unirii omului cu Dumnezeu și a împărtășirii, după har, din Dumnezeu, este și dumnezeiasca vedere sau contemplarea lui Dumnezeu în lumina cea care izvorăște din El, fiind asemenea Lui, adică necreată. Aceasta are la bază faptul că Dumnezeu, Cel ce este Lumină (cf. 1 In. 1, 5), împărtășește omului din ceea ce este El, prin lucrarea Harului, dăruind celor care își curățesc inima de patimi și de păcate să-L vadă în lumina cea necreată, așa cum a și făgăduit, zicând: Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8), sau: de acum veți vedea cerurile deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului (In. 1, 51). Iar înainte de se arăta pe Tabor, întru slavă, apostolilor Săi, Domnul le-a zis: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăția Sa (Mt. 16, 28). Astfel L-au văzut trei dintre ucenicii Săi, schimbat la față, cu fața strălucind ca soarele, iar veșmintele făcându-I-se albe ca zăpada (cf. Mt. 17, 1-2; Mc. 9, 2-3), pe muntele Taborului, așa cum odinioară, în pregustare, îl ”vedeau” pe Dumnezeu cei doi proroci care s-au arătat grăind cu El în auzul apostolilor, dreptul Moise (pe Sinai; cf. Ieș. 34), sau sfântul proroc Ilie (pe Horeb, cf. III Rg. 19). De această binecuvântare s-au învrednicit generații și generații de sfinți, știuți și neștiuți, dintre care o parte ne-au lăsat mărturie despre aceasta în scrierile lor. Sfântul ierarh Grigorie al Tesalonicului a fost cel care a sintetizat toată experiența și scrierile Sfinților Părinți de până la el și a formulat învățătura privitoare la aceste aspecte atât de importante legate de împărtășirea omului din lumina și din lucrările sau din energiile necreate ale lui Dumnezeu.

Toate aceste lucruri înalte și minunate pot părea, la prima vedere, în contrast cu evanghelia acestei duminici (Mc. 2, 1-12), însă doar în aparență. Pentru că Cel care neputințele noastre a luat și bolile noastre a purtat (Mt. 8, 17, cu referire la Isaia 53) este Același cu Cel Care S-a arătat, schimbat la față, apostolilor pe Tabor și Cel Care, la patruzeci de zile mai târziu, a trecut prin înfricoșata agonie a Getsimaniului (cf. Mt. 26, 36-46); este Cel Care s-a răstignit pe cruce și a gustat moartea și mormântul, și Cel Care a Înviat din morți și S-a înălțat la ceruri; e Cel Care este cu noi în toate zilele (cf. Mt. 28, 20) și Cel care va să vie cu slavă să judece viii și morții și a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.

Dacă trăirea noastră de creștini nu începe cu dumnezeiasca-vedere, aceasta nu înseamnă că noi nu avem parte de vederea celor dumnezeiești, căci Domnul Hristos este Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume (cf. In. 1, 9) și Care, prin Botez, luminează și peste și întru fiecare dintre noi. Și în lumina cea așezată întru noi prin Botez, care se mai numește și Sfânta Luminare, începem să vedem și să deosebim ce este bine și de ce este rău; ce este adevărat de ce este fals; ce este drept de ce este nedrept… În lumina Harului lui Dumnezeu prezentă în noi, începem să conștientizăm, puțin câte puțin, ce e păcatul și care este starea noastră de păcătoșenie. Că nu se poate vedea pata de pe o haină sau de pe covor, dacă nu este lumină suficientă pentru a o pun în evidență. Dar intensitatea acestei lumini crește sau scade în noi, în funcție de locul și importanța pe care i le acordăm, de măsura în care Cuvântul lui Dumnezeu constituie hrana sufletului nostru, devenind Lumina care luminează în întunericul din noi (cf. In. 1, 5). Depinde de măsura în care noi ne ”oglindim” în această lumină a Cuvântului lui Dumnezeu și primindu-l pe acesta în inimile noastre ca principiu și călăuză a vieții, sau îl respingem și ne ferim de el, ca să nu ne vădească mizeria și petele de pe suflet și din minte, așa cum spunea Domnul: Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele, urăște Lumina și nu vine la Lumină pentru ca faptele lui să nu se vădească (In. 3, 19-20).

De aceea, primul pas, la îndemâna noastră, în vederea Luminii dumnezeiești este să dorim să fim luminați de aceasta, cu riscul de a descoperi lucruri neplăcute în și despre noi înșine. De aici începe de fapt adevărata pocăință, adică întoarcerea spre și la Dumnezeu. Și aceasta constituie, paradoxal, o bucurie care acoperă și depășește întristarea care ne cuprinde la vederea tuturor limitelor și a neorânduielilor din noi care întinează și deformează chipul lui Dumnezeu cel chemat întru asemănarea cu El. Aceasta trebuie să stea la baza spovedaniei noastre, mai degrabă decât oarece principii morale impersonale luate din ”Îndreptare de spovedanie” care mai degrabă ”strâmbă” perspectiva cea adevărată a pocăinței și a asumării propriilor noastre păcate și scăpătări.

Înscriindu-ne în această perspectivă, Dumnezeu, lucrează întru noi, prin Harul Său, acea curățire pe care numai Lumina sa o poate împlini și care ni se face deodată pocăință, mângâiere, rugăciune, cunoștință și recunoștință față de Cel care este luminarea sufletelor și a trupurilor noastre, așa cum spunem la rugăciunea dinaintea Evangheliei. Astfel, vom cânta tot mai conștient la Liturghie, adăugându-ne la glasul tuturor văzătorilor de Dumnezeu: Am văzut lumina cea adevărată, am primit duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată… Iar la sfârșitul vieții noastre, ne vom despărți de lumea aceasta cu nădejdea la Domnul, cântându-I: Întru lumina Ta vom vedea Lumina.

Fie ca Domnul, Lumina lumii (cf. In. 8, 12), să ne facă parte tuturor de lumina cunoștinței pe care a adus-o prin venirea Sa în lume, călăuzindu-ne prin întunericul lumii acesteia ca un Soare al dreptății și întâmpinându-ne la apusul vieții noastre ca Răsăritul Cel de sus, căruia și noi să I ne închinăm, cântându-I: Slavă Ție Celui ce ai arătat nouă Lumina!

 

† Episcopul SILUAN

 

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

 

La Duminica a IIa din Postul Mare, a Sfântului Ierarh Grigorie Palama, al Tesalonicului, 11 martie, 2012.

Căutare

Apostolia

FTOUB Roma

Instagram

    5 X 1000

     

    Reportaje EORI

    Catedrala Neamului

    construimcatedrala.ro

    Tinerii ortodocși

    Nepsis

    Vă Recomandăm

    Agenda/Diario pentru tine!ri 2019/2020

     

     

    Numărul total de vizitatori

    11728661